Mi-e foame aproape zilnic, şi tot aproape zilnic, mănânc. Trăiesc ca să mănânc sau mănânc ca să trăiesc? Bleah.. problemă prea veche, pusă pe tapet de prea mulţi… Câte mujdeie, atâtea obiceie [culinare...]
Să revin! Dacă tot mă laud că mănânc zilnic, culmea e că şi mă ţin de cuvânt – uite, ar zice unii, câtă consecvenţă la un om politic (culmea ciolanului e să te saturi de el şi câinele să plece din măcelărie J)!
Pffui, greu cu urmărit firul epic pe căldura asta. Deci, mă ţin de cuvânt şi mănânc zilnic, la cantina din Puşkin (sau Pussy-land cum îi zic băieţii cu strugurii verzi, din Tudor – ăia de nu ajung la vulpiţe că nu au bani de troleu şi nici chef de şcoală). Doamne amabile bucătăresele, cantinăresele (uau – o fi in dexonline.ro?) şi casieriţele. Mâncare bunicică, variată, oarecum ieftină la banii ăia. Desigur, ca orice lucru bun, nu va mai ţine mult şi se va termina. Il rectorissimo Dumitru Oprea opreşte (sic!) activitatea de cantină pe motiv de reparaţii capitale. E nevoie de una mai mare, mai spaţioasă, cu posibilităţi de dezvoltare suplimentare, ca să încapă jdemiile de studenţi cotizanţi la taxă de diplomă de studii cu plata în rate (nou – acum in doar 36 de rate lunare! – prin amabilitatea procesului Bologna, să le dea Domnul [ministru] sănătate!).
Deci, mă grăbesc sa trec la ideea de bază cât încă mai am cantina asta veche, deci locul de desfăşurare al acţiunii – cum ar zice căministele literate.
Merg azi la masă, mă aştern la ditai coada civilizată, cu tărie de caracter îmi aştept rândul la luat tava de împins. În faţa mea, până la standul cu impinge-tava, cel puţin 7 studente. In spatele meu, coadă dublă [desigur că pentru că sunt, deci exist, ca bărbat bine ßßß text de jmecker de Bucureşti, cum ar zice Dragneus].
Intriga: apare el, bărbat brunet intensiv, bine înzestrat (unii ar zice concurenţa la titlul de jmecker de Bucureşti), cu maieu de burtă plină, pantaloni de training luaţi din bazar la ofertă şi teneşi din afară [de pe vapor, făcuţi în apele internaţionale]. E foarte sigur pe el şi această impetuozitate de stil îi vine din adâncul zestrei sale naturale, localizată în pantaloni, bogăţie pe care şi-o mai aşază cu mâna din când în când, de teamă să nu cumva să scape vreo uitătură piezişă la fetele de la coadă. Miroase! Şi el mâncarea, şi noi pe el…
Cum coada de care vorbesc era formată din prea multe persoane şi cum după privire, nu părea să ştie a număra aşa mult fără uriaşe eforturi intelectuale, băietul “rupe rândul” în două şi îşi ia o tavă pe care îşi aruncă plictisit câteva kile de friptura, cartofi prăjiţi şi două ciorbe. Apoi, dezinvolt, cu un obraz grosier, se apucă să ne arate ceafa de porc [mă refer la friptură, desigur] nouă, celor peste 20 de inşi cantitate neglijabilă care, culmea tupeului, stăteam la aceeaşi coadă de vreo 15 minute.
Mă uit în stânga, pace şi prietenie! Mă uit în dreapta, linişte integrală. Nu tu mucles, nu tu alo, domnu’, v-aţi băgat în faţă! Ciudat, zic în gând, oi fi eu singurul lezat în amor propriu. Dar, nah, dacă nu sunt sigur în privinţa celorlalţi, hai să mă lămuresc suplimentar. Trag aer în piept, zic Doamne-ajută! şi fac un pas spre posteriorul ipochimenului ca să îl bat pe umăr.
“Ştii, îi zic, dacă ceilalţi nu şi-au exprimat explicit această dorinţă, eu, unul, te-aş ruga să mă respecţi şi să te aşezi la rând ca toată lumea!”
Buimăcit, nevenindu-i parcă să îşi creadă urechilor, pachidermul întoarce cele 120 de kile + şi îmi răspunde gâjâit la întrebare, cum altfel, decat cu o altă întrebare: “Care e problema ta, bă?”
“Păi, zic eu, politicos şi manierat , mi-ar fi plăcut să mă respecţi aşa cum te respect şi eu pe tine şi pe ceilalţi şi aşa cum toată lumea stă civilizat la rând, să stai şi tu. Astfel, ai avea asigurat respectul tuturor, inclusiv al meu!”
“Bă, păi atunci respectă-mă, bă, că e dreptul meu de cetăţean european!” – zise omul hăhăind ca Băsescu la televizor întoarcându-se către tava cu alimente pe care se pregătea să o bage la bârdihan. Ceafa groasă de porc bine rumenită îşi continuă imperturbabilă traseul prestabilit, ca şi cum nimic nu se întâmplase, în aceeaşi linişte grea şi apăsătoare care mă înconjurase încă de la apariţia eclipsei.
Preţ de câteva secunde, mi-am dorit mai mult ca niciodată să fiu preşedintele României, şi să mă pot exprima liber, marinăreşte. Ceva însă se rupea în interiorul meu, cel educat în spiritul toleranţei şi civilizaţiei de orientare pro-europeană, multiculturală şi multilingvistică. Şi mi-am dat brusc seama cât de greu este să fii preşedintele României şi ce înseamnă responsabilitatea imensă pe care acesta o poarta pe umerii săi, în faţa poporului din care şi eu şi cetăţeanul cu faţă de ne-european sadea facem, nu-i aşa, parte. Cu siguranţă că, dacă ar fi fost în locul meu, în faţa individului cu pricina, preşedintele ar fi exprimat fără ezitare părerea majorităţii românilor de la coada din cantină: “Cât era de agresiv ţiganul ăla împuţit!”.
Ce mai contează că tot el, preşedintele care face periodic băi de mulţime, are parte alături de oamenii civilizaţi cu faţă de european sadea ca mine şi de dintr-ăştialalţi, europeni nesimţiţi? Să se spele cu noi toţi pe cap, dacă-i convine!
[4.06.2007]
) să dau mâna cu un vechi prieten. Ca orice inginer care se respectă, calculez efortul pe care îl fac să mă abţin până la marea revărsare şi pornesc degajat către locul cu pricina. 