Din inima si suflet

8 martie 2008

Mi-a fost unul dintre cei mai simpatici profesori. Chitibushar din fire, un soi de "Canutza, om sucit", obisnuia sa despice firul in 4 si nu se lasa atunci cand credea ca are dreptate. Tinea cu tot dinadinsul sa isi demonstreze justetea , si reusea de fiecare data.

 
Chiar daca le mai dadea note mici sau ii pica, iubea studentii. Ii erau dragi si pentru asta, cata vreme a fost prodecan responsabil cu partea administrativa, s-a implicat total in rezolvarea problemelor lor. Si-a exercitat intotdeauna mandatul, chiar daca asta a insemnat, in dese randuri, intrarea in conflict cu ceilalti colegi profesori din conducerea facultatii.
 

Era bataios si era un om de onoare. A avut mereu incredere in mine, si pentru asta ii devenisem un fel de mana dreapta la cazarile studentilor. Cred ca este printre putinii profesori care au pierdut nopti in camine si s-a luptat pentru ca niciunul dintre ai nostri sa nu ramana pe dinafara. Inclusiv cu conducerea universitatii. Nu ii era frica de nimeni si de nimic.

 
Altminteri, domnul Orita era un tip glumet. Mucalit de fel, avea intotdeauna replicile sale savuroase, care faceau ravagii printre studenti. "Domnu’ student, ati inteles, domnu’ student?" Era foarte mandru de ) ), iar mai apoi de Renault-ul Clio . De doar cateva saptamani, schimbase si Clio-ul cu un Renault Megane pe care mi l-a prezentat cu o satisfactie enorma. Muncise o viata, dar reusise sa isi ia o masina adevarata!
 
Ieri, cand i-am strans mana si am glumit cu dansul ca de obicei, nu stiam ca avea sa fie pentru ultima data. Nu stiam ca alaturi de sufletul pe care l-a pus in tot ce facea, consumase si cate o bucatica din inima sa…
 
O inima slabita care a incetat sa bata, fara veste, ieri seara, inainte ca si eu, si toti ceilalti studenti ai sai, sa fi apucat sa ii spunem vreodata cat ne este de drag!
 
Odihneasca-se in pace! 
 

Tablou cu zapada. Iarna!

19 februarie 2008
    De dimineata, cand am iesit afara, am ramas inmarmurit.
Ninsese proaspat, toata noaptea, mizeria din cartier disparuse ca prin farmec, totul era acoperit de un
alb imens. Zapada moale, numai buna de bulgarit.
 
    Patrez in minte cateva momente placute
din viata mea, care ilustreaza cum nu se poate mai bine tablouri de iarna. Iar astazi, in cinstea revenirii acestui anotimp, as vrea sa le impartasesc cu voi…
 
La mine iarna adevarata e cand ma gandesc la…
 
- Slivna, satul bunica-mii Cozmina,
unde intr-o iarna geroasa a copilariei mele, am petrecut o vacanta de neuitat.
Tin minte si acum trenul de sanii cu care porneam tipand cat puteam noi, copii,
de tare, din deal, de pe huidita din josul cimitirului si tocmai pana in sat,
la uluc. Iuuuuuuuu-huuuuuuuu-huuuuuuuuuuu!
 
- cabana de vanatoare de la
Voronet
, unde am petrecut doua revelioane ca in povesti. In inima salbaticiei,
in nametii de jumatate de metru, cu bere, patricieni si cartofi feliati facuti
la disc vanatoresc. Nu voi uita nicicand "tura" pe care am dat-o prin
omat cu  namila 4×4 a unui prieten suind muntele pe o panta de aproape 60
de grade. Eram cat pe aci sa ne rasturnam, dar ce aventura grozava a fost…
 
- parcul Copou noaptea, iluminat ca
in povesti anul acesta, cu omat scartaind sub ghete, mii de luminite albe si
albastre,  lumina slaba, de felinare cu petrol, ca la 1900… sute de copii
cu sania, indragostiti plimbandu-se agale, feerie la -10 grade… cui sa-i mai
pese la cat era de frumos?
 
- artificiile din noaptea de Anul
Nou
si Iasul vazut de la ultimul etaj al hotelului Unirea, in clinchet de
pahare, sampanie si urari de la multi ani alaturi de cateva zeci de alti ieseni
fericiti. Greu de exprimat in cuvinte explozia de culoare si viata acestui
minunat oras, care mi-a devenit “acasa”… dar cine merge acolo si vede
Iasul de sus, va intelege…
 
- brazii argintii din fata casei de
la Falticeni, uratura lui Pavel si instalatiile de pom pe care le-as putea
privi in nestire orisicand…

 
Iaca, in cateva cuvinte, ce inseamna bucuria vietii
pentru mine. Asa arata tabloul meu din miezul iernei.
 
E oare al vostru la fel de minunat?
 

Colinda prin SMS

28 decembrie 2007
         Am plecat sa colindam. Florile-s dalbe. Pe la case sa uram.
 
        Ba, pardon. De anul asta e si mai evident. Nu mai plecam sa colindam. Plecam doar la munte, la ski in

Austria

sau eventual pe la neamuri.

 
        Florile alea dalbe sunt acuma SMS-uri pe care le trimitem in masa la toata lumea. Colinda noastra traditionala romaneasca s-a transformat in cateva randuri seci si impersonale dar care musai sa contina cuvinte cheie gen “nasterea pruncului”, “familie”, “Sarbatori fericite”. Randuri pe care nici macar nu mai catacdisim sa le rostim “celor dragi”, ci le transmitem ca pe orice alta informatie cotidiana, transferand date cu ajutorul telefonului mobil.
 
        Am uitat sa colindam, in adevaratul spirit al Nasterii Domnului. Ne uitam obiceiurile si datinile din strabuni in favoarea unui Mos Craciun din ce in ce mai materialist. Totul a devenit comercial, de la uratorii care nu mai canta decat pe bani cash, aruncand cat-colo covrigii, nucile sau merele, si pana la isteria legata de cadourile pe care fiecare roman le asteapta sub brad.
 
        Uitam de rugaciune, uitam de suflet, uitam de esenta spiritualitatii noastre. Punem semnul egal intre un zambet cald sau o imbratisare oferita din inima unui prieten bun si un SMS ipocrit si fals, trimis la sute de cunoscuti.
 
        Ne sortam apropiatii doar prin prisma oportunitatilor pe care ni le pot aduce in afaceri sau in cariera. Lasam la o parte orice principii si ne aruncam cu ochii inchisi in acest virtej al modernitatii orientate catre pragmatism, catre material, catre individ.
 
        Pentru cei care isi vor da seama prea tarziu, tragedia este ca nu vor reusi sa faca nici in ultimul lor ceas distinctia intre finalul unei vieti triste si plata unei facturi a operatorului de telefonie mobila …
 
 

Noi vrem pamant – varianta wet&dry!

5 decembrie 2007

 

        Mocirla. Cuvantul de ordine al zilei.  

        Noroi pe strazi, noroi prin case. Noroi pe alei, noroi pe sosele. Noroi pe cizmulitzele doamnelor cochete, noroi pe pantofii domnilor. 

         Santuri in asfalt. Lucrari de inlocuire a retelei de apa, a retelei electrice, a cablurilor de telefonie. Culmea, in prag de iarna. 
 
        Muncitori nepasatori, manuitori de harletze si tarnacoape. “Cand terminati, zilele astea?” “Nu stim, domnule. Noi stim mereu cand incepem, cand terminam insa, niciodata.”  Sapa adanc, cu sete, scot afara maruntaiele pamantului. Noroi, mult noroi. Esenta de mocirla
 
         Ploua marunt, mocaneste. Ploaie urata, dusmanoasa, rece. Trece dincolo de haine si se cuibareste adanc in suflet. Somnolenta, apatie, deprimare.  

        De unde o iesi atata mocirla? Atata amestec de apa cu tarana? Din pamant? Din iarba verde? [Sanchi, la noi avem asfalt si borduri – iarba aduce profit mic, daca nu e din aia speciala, de fumat!]

         Sapati! Aici sunt banii dumneavoastra! Doar ca iarna nu-i ca vara, spune marinarul sef al tarii. Nici mocirla din iarna asta nu e ca praful ala pe care il inghitim vara. Ala e de doua feluri: colb de ala de tara, provenind din graul cules de pe camp, sau de prin malurile din care se scoate cu cazmaua lutul din care taranii zamislesc case, sau e praf de asta subtire, de oras. De asta lasat in urma de masinile jmecherilor, sau de alea cu girofare, cand trec in tromba peste lucrarile de inlocuire a retelei de apa, a retelei electrice, a cablurilor de telefonie. Cum care lucrari? Alea de care stim si noi, de la muncitori, cand incep. Nu si cand se termina.
 
         Cert e ca in functie de cantitatea de apa, intr-o forma wet sau dry, viata noastra e totusi plina de mocirla. Respiram praf, o luam pe aratura, ne intunecam privirea cu mizeria din jur.  
       
        Asta sa fie oare semnificatia zicerii lui Isus – din pamant venim si in pamant ne intoarcem? Uff – da macar calatoria prin viata sa ne fie mai curata. Pentru ca de la atata mocirla, ni se murdareste pana si sufletul in noi.
 
        Soarta asta e tare ironica. Parca mai ieri strigam "Noi vrem pamant!"
      
        ESTE CA AVEM CE NE-AM DORIT?

Noiembrie nu exista in calendarul de pe blog!

4 decembrie 2007

        Luna trecuta nu am scris nimic pe blog. Nu sunt singurul. Mai sunt si altii ca mine, care timp de o luna, nu au mai scris deloc. Ori eventual cateva randuri aruncate acolo… fara prea multa inspiratie.

        Unii zic ca au facut o pauza… de reflectie. Altii considera ca nu s-a pierdut nimic. Nimic din ceea ce lumea nu si-ar putea permite sa piarda.
 
        Am muncit luna trecuta, si inca din greu. Rezultatele nu se vad intotdeauna. Uneori, si lipsa unor rezultate indica ceva.
        Sun Tzu spune in Arta Razboiului ca intr-o armata, daca ordinele nu sunt clare, atunci vinovati sunt conducatorii armatei. Asa ca sunt necesare explicatii suplimentare din partea conducatorilor catre armata. Daca insa ordinele sunt clare, dar ele nu se executa, trebuie aplicata legea martiala, pentru ca insubordonarea pe vreme de razboi inseamna moarte. 
 
         Sa lasam militaria. Viata e boema, traim intr-un dolce far niente perpetuu. Pe acest blog nu se aplica niciun fel de regula. Intri, esti liber. Iesi cand vrei. Iti place sau nu, e optiunea ta. Comentezi? [vorba porcului de la pate ArdealulJ) Comenteaza! Poate am sa raspund. Poate nu. Si tacerea e un raspuns cateodata. 
        Am pierdut, cum spuneam, o luna in care puteam scrie pe blog. Am pierdut subiectul cu prima zapada din sezon, am ratat maritisul lui Chivu [rushinos ca o fata mare!], am ocolit balurile de boboci. 
 
         Dupa duminica trecuta, mi-am propus mult mai mult timp pentru mine. Liniste, relaxare, viata calma. Universitate, carti bune , ultimele 10 numere din Capital, lasate de izbeliste. Pranzuri la cantina, discutii savuroase cu profesorul, cafea proaspata si muzica. 
         Apropo’s de asta. Patapievici a gasit explicatia faptului ca muzica nu imbatraneste niciodata. Cica nu imbatraneste pentru ca muzica este doar forma, fara continut. Iar cel care se transforma mereu, este continutul. Uite, asta era partea pozitiva pe care am cautat-o mereu in teoria formelor fara fond a lui Maiorescu – tineretea vesnica a muzicii.

        Oare se aplica si la oameni? Ma distrez copios imaginandu-mi ca MONICUTZA lui iri [scriu mic, dupa om J ] va trai vesnic! Ce daca muzica ei e toata un geamat? 


Discount la fericire

24 octombrie 2007
        Trăim într-o eră a mall-urilor şi hipermarketurilor, sub dictatura reducerilor şi a discounturilor de tot felul. Suntem prada procentelor cu care “Atenţie, cad preţurile!” şi a ofertelor “la pachet”. Totul e la super-okazie şi aproape moca. Că de fapt, asta ne atrage: faptul că totul, dar absolut totul, este ieftin şi bun – aşa zice reclama, sufletul comertului! 
 
        În realitate, totul ne costă cu mult mai mult. Nici măcar preţurile alea mici dar scrise mare prin Metro sau Selgros nu sunt cele pe care le plătim efectiv. Fiecare ascunde întotdeauna cel puţin o taxă pe valoare adăugată pe care o achităm suplimentar.  
 
        Ofertele cu mii de minute incluse au cel puţin un asterisc. Exact unul care e scris mic, mic, pe furiş, ca nu cumva vreun client mai agil la privire să îl identifice şi să vadă “care e treaba”. De la preţul extraopţiunii “cu minute incluse” şi până la faptul că miile de minute ar fi de fapt toate minutele cumulate în vreo 2 ani de contract. Deci, totul se împarte cel puţin la 24 ca să avem o imagine reală. 
 
         Internet la tot cartierul. Toţi îţi spun cât de mare poate fi viteza de download. Uită desigur să îţi spună că lăţimea de bandă respectivă se împarte la câteva sute de utilizatori şi că singura ta şansă să prinzi respectiva viteza este sa te trezeşti pe la 5 dimineaţa duminică spre luni. Eventual de Revelion.  

        [Mă opresc aici, că altfel mă dau la pensiile private J

         Ideea de bază este că ne place să ne auto-amăgim. Să ne păcălim singuri. Să ne minţim. Să ne dăm iluzia de fericire. 
         Pentru că e mai simplu aşa. Pentru că e infinit mai dificil să scoatem din buzunar exact preţul corect pentru produsul corect. Pentru că ne este extrem de greu să recunoaştem că am fost înşelaţi de negustori şi mai mult decât atât, să batem drumul până la OPC. Ne însuşim fiecare ţeapă pe care o luăm cu o seninătate demnă de o cauză mai bună. Suntem victime transeculare ale Mioriţei, incapabili de vreo reacţie. Trăim în virtutea inerţiei. 
 
         Se spune că timpul le rezolvă pe toate. Oare o reuşi să o rezolve şi pe asta în locul nostru? Oare vom scăpa în timp de atitudinea asta mioritică, de cioban liniştit în faţa sorţii? [desigur e o ironie fină a Divinităţii tot ce ni se întâmplă cu Gigi Becali...]
         Nu de alta, dar până atunci o să tot avem parte de bucăţi mai mici sau mai mari, şi niciodată de un întreg
 
         Eu unul, nu mă grăbesc nicăieri. Aştept. Iar, dacă vreau să mă răsfăţ câteodată, am nişte spirit pus de o parte, pentru cei din jurul meu. Spiritul ăsta îl investesc cu mare grijă în fericirea lor, pentru că, nu-i aşa, cu cât sunt mai mulţi, cu atât preţul pe fericire scade. Iar ea îmi devine accesibilă şi mie. Fără scris mic sau mare, fără steluţe, fără super-ofertă.  

        Nu e aşa că lecţia de piaţă este o lecţie de viaţă?


A mai cazut o stea..

23 octombrie 2007
        L-am cunoscut en passant, cum se spune la sah. Un om bland, placut, onest. Nu l-am vazut sa dusmaneasca vreodata o persoana . Nici macar nu se certa cu cineva – nu putea. 
 
        Fusese militar de cariera. Colonel in armata romana, sef la o unitate de radio-locatie undeva, pe aici, prin jurul Iasului. Suferise enorm cand a iesit la pensie – a iubit armata (ca orice ofiter de altfel) si nu voia sa o paraseasca. De aceea intr-un fel, s-a si inscris in partid. 
 

 

        Simpatiza cu doctrina. Nu venise pentru functii sau onoruri deosebite. Nici pentru oportunitati. Simtea insa nevoia acuta de a ramane activ in societate, de a se implica in ceva, de a avea o ocupatie. A reusit sa puna pe picioare un intreg departament de cadre militare in rezerva. Faceau sedinte periodice si intotdeauna se revedeau cu o placere imensa. Asezati, linistiti, nu deranjau pe nimeni niciodata. Ofiterii de cariera aveau insa mereu ceva special, numai al lor. Aveau o serenitate si o mandrie demna care plutea in jurul lor. Atunci cand se intalneau, vedeam in ochii lor strafulgerari cand depanau amintiri din vremuri deja apuse din care singurul lucru care a ramas era spiritul camaraderesc si sentimentul datoriei implinite pentru tara. 
 

 

        Ca fiecare dintre noi, avea o gradina pe care o ingrijea cu frenezie. Ne invita pe toti sa ii facem cate o vizita, sa ii admiram rosiile si straturile de zarzavat pe care le uda in fiecare seara. Avea in curte o masa si o bolta de vita de vie. Pentru umbra, ca, vorba colonelului, sa avem si unde face un gratar si unde bea un sprit. Numai daca vrem. Si cand vrem. El ne-ar fi primit oricand. 
 

 

        Am facut un pariu intr-o zi. Auzisem la radio o fraza care utiliza cuvantul “fortuit” si ne-am tot contrazis pe baza sensului acelui cuvant. Aveam sa castig cele 2 beri puse la bataie – oricum, urma sa le bem impreuna, indiferent cine le platea. 
 

 

        De 2 zile ploua intruna. Cerul isi goleste trist norii de maruntaie si plansul sau care ne inunda parca nu se mai termina. Ziua este frig si mohorat, noaptea e neagra si adanca si nu se mai vad nici macar stelele. 
 

 

        De sambata dimineata, dupa o saptamana fulgeratoare, a mai cazut o stea. Steaua colonelului Sorodoc. 
 

 

        Dumnezeu sa il odihneasca in pace!


Avem Carrefour si la Iasi

21 octombrie 2007

        M-am dus si eu, ca tot omul, in cel mai nou Carrefour din

Romania

– ca sa ma exprim fashion&trendy.

        Felicia pe numele sau de fata, bahluianca dupa locul nasterii, frantuzoaica dupa parinti – iaca asta-i galeria cu pricina, de unde tot ieseanul va cumpara de acum inainte toate lucrurile de care poate are (sau nu) nevoie, dar cu siguranta, la pretul cel mai mic!
 
        Aerisit, dragutzel, occidental. Spatiu extrem de generos pentru magazine, firme de firme, food-court de anvergura, fete frumoase prin magazine – ce naiba, suntem totusi in

Moldova

, nu? Seamana la aspect destul de bine cu Feeria – Carrefour-ul facut special pentru bogatasii care, teapa pentru investitori, isi cumpara toalele mai degraba de pe la

Paris

decat din Pipera. Tot chestiune de fashion si trendiness…

 
        In mod cert nu va face la fel de multi bani cum face Orhideea – care, by the way, este al treilea Carrefour din lume si primul din Europa ca cifra de afaceri [ si cica romanii nu au bani!]. Dar, ca si in Bucuresti,

Ploiesti

sau

Brasov

, pe unde s-au mai deschis hipermarketuri din astea, Felicia va fi un impuls permanent pentru coborarea preturilor in toate magazinele din

Iasi

. Iar asta, zic eu, e un lucru bun.

 
        M-a frapat rau de tot o chestie pe care am vazut-o legat de parcare. Iesenii habar nu au sa parcheze pe spatii restranse. Mai toate masinile sunt puse in parcare alandala, cum s-a nimerit, cum s-a putut. Unele mai in fata, altele mai in spate. Din cauza lipsei terenului necesar, proiectantul centrului comercial a ales varianta la limita pentru drumurile din interiorul parkingului. Iar asta face ca, in functie de experienta de sofer sau de experienta de parcare la mall a fiecarui iesean, lucrurile sa iasa relativ prost dpdv al organizarii si eficientei ocuparii locurilor de parcare.
       
        Cozile sunt inca mici, ceea ce inseamna fie ca iesenii vin mai intai sa cerceteze noul hypermarket si mai incolo vor incepe sa se aprovizioneze din Carrefour, fie ca au venit si au considerat ca diferenta de pret fata de variantele deja existente (Kaufland, Plus, Gima, Mercury Markt, Selgros, Metro) nu justifica deplasarea tocmai pana la Baza 3 (adresa Feliciei, frantuzoaica). Spre ciuda investitorilor, imi doresc sa ramana tot mici – urasc cozile astronomice de la Carrefoure-urile din Bucuresti.
       
        Cam
asta e treaba. Nimic senzational – ar fi intrat deja in atentia OTV-ului. S-a mai deschis un hipermarket la

Iasi

. Semn de normalitate pe o piata din ce in ce mai concurentiala. Din partea mea, astept cu interes sa apara si Cora si Real si Profi.

 
        The more, the merrier! Vorba ceea, ca doar azi a nins in
tara
si mai acus vine Craciunul! De abia astept!

Scuterul sau bicicleta – solutia viabila in trafic?

17 octombrie 2007
        Ma grabeam zilele trecute sa ajung dintr-un colt al orasului intr-un alt colt, diametral opus, la volanul masinii mele japoneze (ca sa il parafrazez pe Mihaiu de la Guerilla). Firesc, conform legilor lui Murphy, exact atunci cand te grabesti cel mai tare, toate semafoarele sunt pe rosu, toti pietonii traverseaza, toate masinile “scoala de soferi” au iesit la strada. Ambuteiaje la intersectii, masini mari care nu au ce cauta prin orase ci pe centura, gropi mari in mijlcoul strazii si reparatii ale furnizorilor de utilitati. 
 
         Bomboana pe coliva, agenti de circulatie care in loc sa fluidizeze circulatia, mai rau o incurca. Din prostie sau exces de zel. Ori din excel de zel in prostie. 
 
         Blocaj total! Nu e o noutate, ne asteptam la asta dupa 1989 pe masura ce a inceput sa ne creasca nivelul de trai. Problema este complicata si daca vrem neaparat sa o complicam si mai tare, adaugam lipsa spatiilor de parcare si lipsa posibilitatii de extindere a marilor bulevarde. 
 
         Solutii? Diverse orase europene au gasit variante fie prin construirea de pasarele aeriene si tunele rutiere subterane [varianta scumpa], fie prin impunerea de taxe prohibitive pentru accesul autovehiculelor in zonele centrale si ultracentrale, dublate de cresterea majora a impozitelor pe a doua masina detinuta de o familie [varianta ieftina]. 
 
         Niciuna aplicabila in Romania, cu atat mai putin in Iasi. Deja Primaria se imprumuta de cateva zeci de milioane bune de EURO pe care ii baga in investitii neregenerabile iar gradul maxim de indatorare e de 20%. Deci varianta scumpa e exclusa. La fel si aia ieftina, in care romanul, inventiv cum este si expert in driblat orice sistem, va reusi sa inmatriculeze cate o masina pe fiecare matusa muribunda (Tamara e deja un brand in domeniu) sau sa isi faca rost de diferite legitimatii de acces gratuite in zona centrala. 
 
         Surpriza mare pentru orice european locuitor de metropola este numarul mic de scutere si absenta bicicletelor de orice fel. Vehicule usoare, care se strecoara usor in orice fel de trafic, cu avantajul unui consum redus , al intretinerii ieftine si a accesibilitatii locului de parcare. Nu mai vorbim de pretul de achizitie, de cateva ori mai mic decat al unui autovehicul. Nemtii au ajuns demult la concluzia asta (in gara din Heidelberg de exemplu este o parcare de peste 10.000 de biciclete), italienii si spaniolii la fel. Nu mai vorbim de chinezi, la care bicicleta sau motorizatele usoare sunt politica de stat. 
 
         Deci, ce ne mai trebuie noua romanilor? Sau noua iesenilor? Probabil foarte mult timp si inca si mai multa intelepciune pana sa intelegem ca tichia de margaritar nu ii trebuie chelului. 
 
         Oare ce ar zice despre asta masina mea japoneza ?

Steaua, motiunea si gigi becali

2 octombrie 2007
Nu-mi place sa scriu despre lucruri banale, al caror sfarsit toata lumea il cunoaste de dinainte. Nu-mi place sa ma uit la meciuri al caror rezultat final il cunosc. Nu-mi place sa cer cuiva ceea ce nu are – bune maniere unui needucat, par example!
 
Si totusi, astazi voi scrie despre motiunea lui geoana (nu merita scris cu litera mare, si-a pierdut orice sansa de a fi altceva decat comun – nici macar substantinv propriu nu mai este!), o motiune despre care toata lumea stie ca va cadea.
Toata lumea stie cine va vota pentru si cine contra, cine va trada si de ce, ce va urma dupa caderea motiunii . Nu se stie inca ora exacta la care va cadea – dar asta numai pentru ca e greu de prognozat cat vor intarzia unii parlamentari la vot.
 
Tot astazi, voi scrie despre victoria lui ARSENAL (remarcati antiteza cu geoana) Londra in meciul cu Steaua Bucuresti, o victorie de care toata lumea este sigura.
La fel, toata lumea stie ca Steaua va pierde, de ce va pierde si, spre diferenta de  motiunea care va cadea, la meciul asta se stie exact si ora la care ARSENAL urmeaza sa castige. Normal, ar zice unii, aici e vorba de Liga Campionilor, nu de gasca de grupuri de interese nelegitime din parlament (iar scriu cu litera mica!).
 
Of course, ca sa fac legatura intre politica si fotbal si, biensur, din considerente legate de rating pe blog, e musai sa scriu si despre gigi becali (nu exista font mai mic de atat – din pacate). La acest individ ma refeream atunci cand exemplificam neplacerea de a cere ceva cuiva care nu are.
Desigur, nu ma refer la bani. Bani, gigi becali are. Si pentru biserici, si pentru cersetori, si pentru MAYBACH . Si pentru jucatorii Stelei, si pentru ai celorlalte echipe. Si pentru ProTV, si pentru presa scrisa.
Ma refer la educatie. La buna crestere. La modestie si decenta. La respect pentru cei din jur.
  
Asta e partea care nu-mi place in legatura cu lucrurile al caror final il stim dinainte. Care mai este rostul pierderii de timp? Poate doar speranta ca finalul va fi altul. Doar doar s-o intampla ca in vorba aceea cu seismul care, fiind prevazut, nu a mai avut loc.
 
Si totusi, daca bate Steaua? Daca trece motiunea? Daca Becali…
 
Ptiu, drace! Parca asta e prea de tot!

Aloo, cine dracu’ încuie uşa de la buda universitară?

1 octombrie 2007
        Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la uşa de la buda universitară încuiată în repetate rânduri, îmi saltă şi acum inima de draci şi mă enervez în prima zi de şcoală. 
         Dincolo de orice fel de nevoi primare mai mult sau mai puţin satisfacute – în definitiv, o budă la fel de universitară este şi cu un etaj mai sus – o baie încuiată nu poate decât să irite. Cu atât mai mult cu cât ea este pusă acolo tocmai pentru a deservi nevoi primare. 
 
         Desigur, ar spune unii, Mătăsaru’ ăsta nu mai are subiecte şi i-a căşunat acu’ pe biata sală de depunere a omagiilor micţioniste. Chestiunea care frizează ridicolul însă este cea care mă scoate din sărite. 
 
         Să detaliez. Una din multele zile de vacanţă care tocmai s-a încheiat. Bucuros că iau o pauză, merg la Washington Club (WC pentru cei care nu ţin de etichetă :P ) să dau mâna cu un vechi prieten. Ca orice inginer care se respectă, calculez efortul pe care îl fac să mă abţin până la marea revărsare şi pornesc degajat către locul cu pricina. 
         Cum stresul nu este prea mare, îmi permit să dau “Bună ziua” şi chiar să glumesc cu un coleg cu care mă întâlnesc întâmplător. 
         Uşa încuiată a nu ştiu câta oară schimbă însă datele problemei. Dacă până în momentul respectiv calculasem că nu mă grabesc foarte tare la golit tancul, situaţia se schimbă radical iar problema deveni brusc presantă. 
 
         Nu vă mai plictisesc cu înjurăturile fistichii cu care am pomenit marea familie universitară, de la megarectorul Oprea şi până la portărelul care pentru a scăpa de o grijă în plus încuie uşa de la baie. E clar că situaţia este penibilă, cu atât mai mult cu cât e greu de crezut ce anume se poate fura dintr-o asemenea “instituţie micţionară”. Poate pisoarul pe care fiecare dintre noi îl “lichidăm” cu poftă nebună, poate gresia pe care o ornăm atunci când, intenţionat sau nu, nu nimerim pisoarul. Oare hârtia care lipseşte cu desăvârşire sau sârma ruginită care serveşte pe post de trăgător de apă? 
         Dificil de înţeles – e clar că cineva are mintea foarte odihnită atunci când încuind uşa de la buda universitară, crede că a găsit soluţia care, deşi radicală, este cea mai bună. La fel de odihnită bunăoară ca a şoferului din autocarul de 4 stele cu care am plecat cândva în străinătate, şi a cărui uşă de budă fusese încuiată la fel, pentru a păstra curăţenia. 
         Colegul cu care mă întâlnisem pe culoar mai înainte, mi-a dat şi singura contra-soluţie pe care el, ca inginer cu experienţă, reuşise să o găsească. Îşi făcuse omul o cheie numai a lui, pe care o folosea ori de câte ori avea nevoie, şi pe care era gata, din solidaritate colegială, să mi-o împrumute şi mie, ca să îmi fac o dublură. 
 
         L-am refuzat. Din principiu. La ce dracu e bună o budă dacă pentru a te folosi de ea, trebuie să îţi faci o cheie? Nu cumva o fi nevoie şi de o cerere la rectorul Oprea pentru asta? Cine ştie, poate omul chiar are nevoie de asemenea cereri, ca să înţeleagă absurditatea unei situaţii existente în universitatea pe care cu fală o conduce.
 Sau poate vrea şi el hârtie albă de xerox pentru momente din acelea speciale… 
 
         Mamă, ce mi-ar plăcea să îşi găsească buda încuiată atunci când i-o fi lumea mai dragă!!!

Interior vs exterior – azi, frumusetea!

24 septembrie 2007
       Mi-a rămas pana acum pe retina, un episod din “Tales from the crypt” – un serial american cu un muţunachi ce râdea chipurile infiorător, în timp ce tot povestea chestii care mai de care mai lugubre, mai sumbre şi mai şugubeţe. 
         Era vorba de o tânară care visase toata viaţa ei să fie eroina unui concurs de Miss, şi tocmai aflase de unul cu titlul “Miss Frumusete Interioara”. Foarte pe scurt, tipa cu pricina ar fi făcut orice, doar ca să câştige concursul respectiv. Culmea e că la final, chiar a reuşit să câştige, dar partea sadică în tot filmul era că după un instantaneu cu chipul adormit al fetei, gros-planul se extindea arătându-i toate măruntaiele disecate ca la carte: ficat, pancreas, splină, inimă .. toate cele. Cum ar veni, câştigase la propriu un concurs ad-literam de frumuseţe interioară – avea, ce-i drept, un ficat superb! 
 
         Lăsând la o parte introducerea asta de criptă, cred ca merită analizat paradoxul ăsta cu lupta dintre frumusetea interioară şi cea exterioară. 
         Sigur că majoritatea va sări să arate că sunt tot felul de fiinţe graţioase şi senzuale, care în afara faptului că zambesc frumos şi cheltuie îngrozitor, nu se prea pricep la altceva. Nu dau nume, dar lumea e plină de asemenea exemplare. 
         Sunt şi altii, care zic că nu contează cum arati, frumuseţea interioară (acum vorbim la figurat, nu la propriu, sadicilor!) este cea care primează. 
         Argumente gen “chip de lut..” vs “prea destept ca sa arate si bine..” par a fi arme desprinse din lupta de clasă a urâţilor cu frumoşii. 
         În definitiv, foarte tranşant, lumea se împarte mereu în 2 categorii: suntem frumoşi şi urâţi, tineri şi bătrâni, deştepţi şi proşti, buni şi răi, ai noştri şi ai altora. Singura problemă care se pune este linia de separaţie dintre cele 2 categorii. 
         Tine de resortul nostru intern si de propriile noastre reflexii in ochii celorlalti. Cu totii ne dorim sa fim frumosi si pe interior, si pe exterior. Ne dorim sa fim perfecti, fara fisuri, fara greseli. V-ati intrebat vreodata ce am face noi, oamenii, daca am fi cu totii perfecti? Oare nu ne-am plictisi? Oare nu ne-am satura de superbitati vizuale si panseuri superinteligente? Cum am mai putea face noi comparatii intre unul si altul? De ce am mai rade, daca unii nu ar avea defecte fizice? Sau daca nimeni nu ar spune prostii? Iar, daca nu am mai rade, nu ar insemna ca avem o viata fada, plata, fara sare si piper? 
 
         Greseala ne face pe toti umani. A gresi e omeneste. Absolutizand, si a nu fi frumos sau destept, e tot o greseala. Una care face diferenta si ne imparte pe toti, fara deosebire, in suporteri ai frumusetii fizice, exterioare sau ai celei intelectuale, interioare. Pentru ca vom aprecia, trecand prin filtrul nostru propriu, pe cei asemenea noua. Si vom considera frumos ce e asemenea noua, si urat ceea ce nu ne reprezinta. Atat in interior, cat si in exterior. 
         Mai mult, ne influentam reciproc si imprumutam unul de la altul valori, pe care le testam in reactiile celor din jur si, daca ne convin, le pastram ca fiind ale noastre. Uneori, le adaugam valoare prin valoarea noastra intrinseca. Alteori, le alteram. Iar alteori, cand suntem goi de vreun fel de continut, le reproducem ca atare asemenea unor papagali.    
         Orice s-ar intampla, instinctul nostru de conservare este cel care ne duce mai departe. Ne vom considera mereu frumosi, interior si exterior, iar lumea se va invarti intotdeauna in jurul nostru. Oricat ar parea de absurd, frumusetea celor din jur este conditionata de frumusetea proprie a fiecarui individ. Pentru ca vom alege pe cei care ne inconjoara, dupa modul in care ne auto-percepem.
         In concluzie, spune-mi cu cine te insotesti, ca sa iti spun cine esti. Frumusetea ta, interioara sau exterioara, este valoarea medie a frumusetii interioare sau exterioare a prietenilor tai, la un moment dat.
 

        Aplicand formula asta de calcul, spune-mi, cat de frumos/frumoasa esti astazi?


Onutza, fire de artista

19 septembrie 2007
    O cheama Onutza. Tanara, jupaneasa, zglobie, parca pluteste cand merge pe strada. N-are nicio grija si nu ii trebuie multe lucruri ca sa fie fericita. Ii place fotografia si chiar are ochi de fotograf. Scrie de zor scenarii pe care nu le citeste nimanui – desi cineva care i le-a citit pe furis a zis ca sunt geniale. 
 
     Am cunoscut-o intamplator si am mai vorbit de atunci doar de cateva ori. Avea o minte sclipitoare si o imaginatie debordanta. Isi dorea sa fie regizor de film si daduse la Regie de 2 ori. De fiecare data picase, pentru ca aia din comisie nu o intelegeau – am ras in hohote cand am vazut cat de colorat poate sa le umple alora frigiderul de carne. Cred ca nu am auzit in viata mea vreo fata care sa isi bage si sa isi scoata diverse cu atata pasiune si degajare. Injura cu un oarecare bun gust si ceva decenta, o combinatie intre obida lui Ilie Moromete si umorul lui nea Marin Miliardar
 
     Mai mereu fericita, fara un motiv anume, mai mereu cu texte si replici pe masura “adversarului” de dialog, am prins-o intr-o zi pe picior gresit cu o intrebare legata de familie. A ramas usor descumpanita, si a inceput sa imi insire cu voce joasa despre mama, care era plecata in Spania, tata, care era plecat cu serviciul tocmai pe la Calarasi, si sora ei, care statea singura intr-un apartament departe de ea. Am vazut-o pentru prima oara lacrimand, plangand incet si suspinand. I-a trecut repede, si-a sters ochii, a schitat un zambet si a schimbat subiectul. 
 
     Ce sa mai vorbim, era fire de artista in toata regula, cu simtaminte boeme, cu stresuri si eresuri, cu toate cele bune si cele rele ale vietii de artist. Nu punea deloc pret pe bani si era in stare sa se bage in noroi pana la gat, doar doar o gasi un mesaj ascuns intr-o sticla. Visa mereu sa zboare si sa fie libera, asemenea unei lebede – culmea, intr-o vreme ajunsese, cu gand sa se marite, tocmai la Viena (paradisul lebedelor si al tiganilor care voia sa le haleasca ca sa mananca si gura lor, manca-ti-as!). 
 
     As, ti-ai gasit maritis! Libertatea e un lux pe care doar marii artisti si-l pot permite. Asa ca si Onutza a facut cale inversa de la Viena si s-a intors la Romanica. Ati ghicit, ca sa dea din nou la regie! 
 
     Nu mai stiu exact ce o fi facut, nu am mai vazut-o de multa vreme. Da’ poate ca "bulanjii" aia din comisie or fi inteles in sfarsit ca nimeni nu da de 3 ori la rand la o facultate, doar pentru ca sufera de masochism. Ci pentru ca doar asta isi doreste!
 
     Imi displace  Cristi Mungiu . Cel mai probabil, nici nu voi vedea filmul ala mult premiat la Cannes. Singurul lucru bun la toata tevatura asta cu cinematografia a fost ca mi-a adus aminte de Onutza. Si desi poate nu a intrat la Regie nici anul asta, abia astept sa castige si ea Palm D’Or-ul. Cu siguranta nu se va opri pana nu isi face damblaua ei de artista.
 
    Cat despre filmul ei, premiat la Cannes, la ala chiar ca am sa ma duc! Stiu ca as reintalni-o la fel de nonconformista ca intotdeauna, poate chiar, de ce nu, facand baloane cu guma de mestecat si vanzand bilete la propria ei premiera.
    Punem pariu ca ar fi in stare? Parol, moncher!

Neanderthalienii din fotbalul romanesc.

27 august 2007
Ganea i-a pus spart mecla arbitrului roman si i-a dat la ficati. L-a invatat minte ca sa ii stie de frica. Altadata sa nu mai semnalizeze iesirile in offside sau loviturile in figura fundasilor adversi.
 
radoi si-a pierdut mai mereu cumpatul. Nervos, nevoie mare, a avut in multe partide interventii de bataus violent practicant de arte martiale. Ii baga crampoanele in fata lui Palimaru de la Poli Iasi, iar arbitrul, stiindu-i de frica, nu da nici macar fault. Poate ca si geamul pe care l-a spart de nervi in vestiare anul trecut, s-o fi temut sa il taie mai tare, luandu-i doar vreun kil de sange de asta fierbinte.
 
Dan Alexa. Marius Constantin. Macelari de profesie fundasi in fotbalul romanesc.
 
meme stoica sare si da cu pumnul la oficiala, protejat de maimutoii badigarzi (a se citi goriloi!) de pe Steaua. Un agresor de doi lei cu tupeu de borfas si un spectator prea fricos ca sa il actioneze in judecata si sa il trimita acolo unde ii e locul, la parnaie.
 
Vasile Turcu. Cristi Borcea. George Copos. Frustrati inculti cocotati in fruntea unor cluburi de traditie, avizi de imagine publica. Profitorii tranzitiei deghizati in investitori.
 
Gigi Becali. Stapanul absolut. Mereu in cautarea gloriei si a luminii reflectoarelor, urcat pe Maybach. Pahare de vin si flegme aruncate in fata lui Serban Huidu, care avusese tupeul sa ii ia la misto intelectul de 2 bani. Doar pentru ca "asta-i pohta ce-a pohtit-o" el, urmasul lui Mihai Viteazul.
 
Giovanii Becali si Ana Maria Prodan . Impresari. Fara urma de constiinta, etica sau decenta. Banul sa iasa.
 
Mircea Sandu. Mitica Dragomir . Garantii si promotorii acestui fenomen.
 
Si nu doar ei. Si multi altii. Acestia sunt neanderthalienii fotbalului romanesc. Forme grotesti de exprimare a unei societati bolnave. O boala de care ne "bucuram" si pe care o perpetuam cu totii. Chiar si atunci cand, orbiti de ignoranta, iesim in strada pentru a sarbatori victoriile romanesti in Europa.
 
Pentru ca bucuria noastra este de fapt, un semn de slabiciune in fata acestor oameni fara caracter, care ne invadeaza cu "valoarea lor" ecranele televizoarelor si viata cotidiana. O slabiciune datorita caruia decenta paleste in fata grobianismului, virtutile in fata banului, iar fair-playul si dragostea de sport in fata caterincii si cancanului hahalerist.
 
Sic transit gloria mundi!

Seminţe şi bere la cutie. În Bucegi.

24 august 2007
        Sigur la faza asta or să-mi sară în cap toţi bucureştenii. Iar ceilalţi, provinciali ca şi mine, vor sări să mă bată amical pe spate, dând din cap a aprobare.
         Da ce să fac eu, dacă ăia pe care i-am găsit sus pe acolo, la cota 2000+, mâncând seminţe în timp ce urcau pe munte, erau bucureşteni? 
         Mergeau nervos, grup de 7-8. Ei, bărbătuşi cu mangleala în vocabular, urcau spornic cu cate-un Bergenbier în mână. Ele, ca un cârd de greieri, spargeau de zor produsele de la Nutline. Fireşte, lăsau în urmă, ca în poveştile cu Hansel şi Gretel , dâre din cojile scuipate cu care îşi marcau traseul turistic. 
         Gureşi nevoie mare, se simţeau acolo printre nori ca la ei în sufragerie, în blocurile din Pantelimon [capatul lui 14 – BUG Mafia, îi mai ştiţi?] cu vedere la Autostrada Soarelui . Acelaşi soare care acum zambea cald şi imparţial la tot turistul montan. Dezbăteau de zor ultimele picanterii din viaţa mondenă, alea cu ţâţa arătată de Prodanca, impresara lui Dică – Gigi Becali dixit! 
         Nu vă mai plictisesc cu detalii. Vă spun doar cum am bănuit că sunt din capitală. În spatele lor au rămas pungile goale de seminţe şi cutiile de bere. În caz că se plictisesc urşii. Sau ecologiştii care mai urcă pe munte. 
         Confirmarea oficială am primit-o mult după ce trecusem de grupul cel vesel. “Faaaaaaaaaaaaaaaaaannnnnneeeeeeeee… ” – a răcnit unul din ei. ”Sună-l bă pe Nae, să crape de necaz ca el munceşte şi noi ne spargem în figuri pe acilea.”
         ”Lasă-l bă, dracu’, că şi-aşa e vai de capul lui. Stă la soacra-sa în Străuleşti.” – replică altul milos din fire, hohotind prezidenţial ca fostul primar de Bucureşti. 
         Mai bine ploua in ziua aia. Măcar aşa, nu mergea nici telecabina, şi nu mai ajungea nici ei pe platou sus, în Bucegi. Si, dacă tot ţineau morţiş să-l oftice pe Nae, puteau să-l sune din baie, din camera de 3 stele a gazdei la care se cazaseră cu o seară înainte.
        Singurul lucru care i-ar fi trădat ar fi fost doar ecoul cauzat nu de liniile telefonice, ci de adâncimea prăpăstiilor pe care le debitau zilnic între o bere la cutie şi o pungă mare de seminţe de floarea soarelui, indiferenţi dacă în jurul lor era varul de pe pereţii din sufrageria din Pantelimon sau sălbăticia naturii din munţii Bucegi. 

Proverbe eronate

10 iulie 2007

    Cica ce nu te ucide te face mai puternic. Ihim, sigur ca da! Va spun eu ca o ”sesiune de lupta” cu un tip din ringul K1 sau o tamponare frontala pe autostrada careia ii supravietuiesti nu te fac cu siguranta mai puternic.

    Ba chiar, te pot deranja permanent, transformandu-te intr-o leguma care nu face decat sa ii chinuie si pe ceilalti pana la sfarsitul sfarsitului.

    Zice-se ca sa te faci frate cu dracu pana treci puntea. Ca si cum, odata ce ai cazut la pace cu diavolul, ii mai poti declara razboi. Ganditi-va la otrava unui sarpe foarte veninos [poate o cobra regala, de ce nu?] care va patrunde in sistem. Procesul e la fel de ireversibil.

    Si cica exceptia confirma regula. Culmea logicii si sfidarea bunului simt in materie de tot ce invatam in scoala la stiintele exacte. Adica cum? Daca orice numar negativ este mai mic decat 0, atunci daca am avea un -2 pozitiv, acesta ar intari axioma? Ba pardon!

    De ce naiba om avea noi, oamenii, nevoie de proverbe de astea eronate ? Ca sa ne justificam natura pacatoasa si nereusitele in viata ? Ca sa mascam cu un zambet lipsa de principii? Sau ca sa mai “driblam” din cand in cand sistemul?

    Oare suntem mai fericiti atunci cand trisam pentru a castiga un meci? Cand in lupta cotidiana cu perfectiunea divina avem iluzia triumfului, chiar daca stim ca la sfarsitul zilei vom fi din nou invinsi?

    Cred ca tine de mintea umana si de propriul sau sistem de aparare, creat pentru a ne echilibra. Un echilibru necesar pentru a merge mai departe si de a supravietui. Asa cum dupa ce ne culcam cu sufletul greu sau inima indoita, visele din timpul somnului ne ajuta sa ne trezim a doua zi impacati cu noi insine, pregatiti pentru a incepe o noua zi.

    In definitiv, viata e ca o calatorie, cu destinatia finala predeterminata. Cu cat e mai lunga si mai frumoasa, cu atat ne bucuram mai mult de ea. Chiar si atunci cand credem ca nu mai putem iubi, nu trebuie sa uitam ca natura noastra umana nu va permite acest lucru. Poate si spre a ne echilibra, asa cum o face atunci cand suntem in lumea viselor. Si vom iubi din nou, fie doar si pentru a continua calatoria. Pentru ca altfel nu se poate!

    Pana la urma, proverbele eronate sunt utile. Scopul scuza mijloacele. Poate le condamnam pentru lipsa lor de consistenta, dar cine stie daca nu cumva tocmai ele sunt mijlocul prin care viata capata gust? In definitiv, nu asta e scopul?


Boierii de ieri si fitzosii de azi

2 iulie 2007

    Duminica am boierit. Adica am stat fara sa fac nimic, intins lenes pe pat. Nici la televizor nu m-am uitat de lene ce mi-a fost.

Ore

in sir de boierie, asa cum mi-am dorit de cativa ani, de cand am inceput sa traiesc alert spre foarte alert.

 

 

    Mi-am adus aminte de Paleologu si de breviarul lui pentru pastrarea clipei. Vorbea de o lume demult apusa, lumea boierilor de vita veche, a celor care astazi probabil ar fi fost echivalentii “personajelor de fitze”. Doar din punct de vedere al plezirismului si epicurianismului (ca sa-l citez pe antipaticul de Vladescu – ex-ministru de Finante) am putea vorbi de ceva asemanari, ca de cultura si cunostinte generale nici nu poate fi vorba. Caci boierii de altadata traiau pe picior mare si la propriu, si la figurat.

 

    Baluri, dineuri la conac, mersul la teatru, plimbari cu caleasca, vanatoare cu ogari. Echivalent cu nopti in cluburi, private parties, stat la terase cu impresii si plimbari cu gipanul din dotare. Evident, vanatoare de caprioare , cu craci lungi, botul umed si priviri de ciuta ranita.

 

    Taclale. Echivalent cu bursa zvonurilor. Ultimele barfe. Cancanuri. Prima pagina din Story, Ciao si Paparazzi

 

       Bune maniere . Tinuta eleganta . Prestanta. Gentlemen and ladies. Deja ne pierdem cu echivalarea, caci nasul pe sus si blugii ferfenitza nu mai tin de inalta societate. Nici scuipatul pe jos si lantul gros de aur de la gat. Si nici calul legat in fata crasmei. 

 

      Boierii de ieri nu sunt fitzosii de azi. Dinu Paturica e fitzosul acelei vremi trecute, iar oameni ca Alexandru Palelogu sunt boierii contemporani.

 

    Sa stii sa te bucuri de viata e un dar. Fiecare dintre noi il are. Unii il masoara cu valoarea banului, altii cu placerea clipei. Diferenta majora intre boierii de ieri si fitzosii de azi, tocmai asta este.
 
Carpe diem! Life is a journey, not a destination!
 

[2.07.2007]


Despre orgolii..

19 iunie 2007
        Vanitatea e unul din cele 7 pacate capitale. Trufia, ingamfarea, orgoliul. Toate feţe ale aceleiasi tendinte umane de a cadea in pacat. Avem o fire predispusa catre asa-ceva. Suntem, definiti ca la carte (byblos), niste pacatosi. Stim ceea ce nu ar trebui sa facem exact pentru a incalca regulile. Cele 7 pacate au darul de a ne desparti de divinitate, de a ne arata cat de departe suntem de ideal. Ca nu suntem perfecti, ci perfectibili. Ca ne nastem ca orice fiinta, cu bune dar si cu rele. Si ca este peste puterea noastra sa le depasim… 
         Orgoliul. Nu e preferatul meu. Nu sunt un orgolios. Si totusi nu incetez sa ma minunez la aberatiile care se pot intampla din cauza orgoliilor.
         Copii si parinti nu isi vorbesc. Prieteni buni renunta la o relatie apropiata doar din reticenta vreunuia dintre ei de a face primul pas catre impacare. Oameni care nu ar lucra niciodata ca vanzatori de ziare pentru ca “nu e o slujba de nivelul lor”. 
         Cat din orgoliul asta e principiu si cat e prostie? Care este granita de la care facem distinctia intre obiectul unei lupte de orgolii si propriile noastre convingeri? Decat regulile bunului simt? Decat pierderile pe care le putem suferi? 
         De ce sunt oamenii orgoliosi? Evident, pentru ca au o parere prea buna despre ei. Pentru ca se autositueaza fiecare in centrul universului sau. Pentru ca tind sa ignore superioritatea altcuiva chiar si cand aceasta este evidenta. Pentru ca le pasa de gura lumii. 
         V-ati gandit vreodata cat ati pierdut din cauza propriilor voastre orgolii? Poate iubirea vietii voastre? Poate sansa unei cariere profesionale? Poate viata altor oameni? 
         Nu-i asa ca ati da orice cateodata sa va rascumparati greseala facuta din trufie? Sa intoarceti timpul inapoi si sa faceti altfel lucrurile? Poate sa evitati situatia limita in care s-a ajuns datorita mandriei supraevaluate si al propriului ego? 
         Nope. Nu se poate. Mortul nu se intoarce de la groapa. Ce e facut, ramane bun facut. Singura noastra sansa in timp este sa invatam din greselile noastre. Sa devenim mai intelepti. Sa fim mai buni. Sa perfectionam natura noastra umana pentru a fi mai aproape de esenta divina. Caci, asa cum spune filosoful: Erare umanum est, perseverare diabolicum!
  
[19.06.2007]

Despre ziua de luni..

18 iunie 2007

    Azi ma simt cu chef de scris. Am o dispozitie de zile mari sa fiu binedispus. Binevoitor. Bineintentionat. Bineinteles.

    Bibi – sursa subiectului meu de editorial de azi – zice ca la Guerilla tema zilei este ziua de luni.

    Inceput de saptamana la unii, o zi ca oricare alta pentru altii.

   Superstitii. Bre, lunea nu e bine sa faci plati, ca cica dupa aia platesti toata saptamana. Cica e mai bine sa incasezi bani lunea. Motivul e evident. Logica nu, din moment ce nimeni nu da bani lunea, cum naiba sa primeasca cineva bani in ziua asta?  

 

 

    Mda. Luni, ziua de dupa duminica. Adica weekendu’ care tocmai trecu. Fuse si se duse, zic oltenii. Unii il regreta – pfui, ce weekend a fost! Tare m-am mai destrabalat.. Distractie, frate. Bautura, femei, chestii, trestii, spargere in figuri. Faliment temporar. Viata de student, deh.

    Altii din contra. A fost un weekend ca oricare altul. Or sa mai fie si altele. Inca un weekend in care am uitat sa plec la mare, nu am avut chef sa ies la gratar. Am vrut sa dorm sau sa lenevesc la televizor. Cald. Prea cald.

    Unii nici sa doarma nu pot. De la caldura. Altii de la stres. Au licenta, examene, sesiune. E firesc, se autoimbarbateaza: "Examenele vin cu emotiile aferente!"
Fals. Emotiile vin cand nu esti sigur pe tine. Cand te duci la furat, la copiat. Cand nu stapanesti materia, sau cand proful din fata ta ti-e adversar declarat.

    Luni. Una din 7 zile. Prima de lucru. Ca deh, altii au terminat cu studentia, trai pe vatrai, viata de viata. Altii lucreaza. Unii la stat – adica stau!, altii la privat – cica pe bani mai multi. Nici unii, nici ceilalti, nu foarte fericiti ca lucreaza.

    Munca innobileaza omul. Un proverb comunist si tampit! Inventat de catre unul care a fost stapan toata viata lui. Sau capitalist (sic!)! Cred ca daca ar fi dupa fiecare dintre noi, nimeni nu ar face decat sa stea si sa se simta bine. Doar nu sunteti de parere ca daca nu munciti macar o ora in toata viata voastra, v-ar durea capul?

    Daca tot e luni azi, am chef sa ascult muzica ruseasca. Nu la Guerilla, ca ei e pro-americanski. Nu ca martea sau in alte zile nu ascult. Ci pentru ca luni e doar azi. Si saptamana viitoare. Si tot asa. Va pup!

Dasvidania!

 

 

[18.06.2007 - intr-o zi de luni!]


Cât era de agresiv ţiganul ăla împuţit!

4 iunie 2007
Mi-e foame aproape zilnic, şi tot aproape zilnic, mănânc. Trăiesc ca să mănânc sau mănânc ca să trăiesc? Bleah.. problemă prea veche, pusă pe tapet de prea mulţi… Câte mujdeie, atâtea obiceie [culinare...]
 Să revin! Dacă tot mă laud că mănânc zilnic, culmea e că şi mă ţin de cuvânt – uite, ar zice unii, câtă consecvenţă la un om politic (culmea ciolanului e să te saturi de el şi câinele să plece din măcelărie J)!
 Pffui, greu cu urmărit firul epic pe căldura asta. Deci, mă ţin de cuvânt şi mănânc zilnic, la cantina din Puşkin (sau Pussy-land cum îi zic băieţii cu strugurii verzi, din Tudor – ăia de nu ajung la vulpiţe că nu au bani de troleu şi nici chef de şcoală). Doamne amabile bucătăresele, cantinăresele (uau – o fi in dexonline.ro?) şi casieriţele. Mâncare bunicică, variată, oarecum ieftină la banii ăia. Desigur, ca orice lucru bun, nu va mai ţine mult şi se va termina. Il rectorissimo Dumitru Oprea opreşte (sic!) activitatea de cantină pe motiv de reparaţii capitale. E nevoie de una mai mare, mai spaţioasă, cu posibilităţi de dezvoltare suplimentare, ca să încapă jdemiile de studenţi cotizanţi la taxă de diplomă de studii cu plata în rate (nou – acum in doar 36 de rate lunare! – prin amabilitatea procesului Bologna, să le dea Domnul [ministru] sănătate!).
 Deci, mă grăbesc sa trec la ideea de bază cât încă mai am cantina asta veche, deci locul de desfăşurare al acţiunii – cum ar zice căministele literate.
 Merg azi la masă, mă aştern la ditai coada civilizată, cu tărie de caracter îmi aştept rândul la luat tava de împins. În faţa mea, până la standul cu impinge-tava, cel puţin 7 studente. In spatele meu, coadă dublă [desigur că pentru că sunt, deci exist, ca bărbat bine ßßß text de jmecker de Bucureşti, cum ar zice Dragneus].
Intriga: apare el, bărbat brunet intensiv, bine înzestrat (unii ar zice concurenţa la titlul de jmecker de Bucureşti), cu maieu de burtă plină, pantaloni de training luaţi din bazar la ofertă şi teneşi din afară [de pe vapor, făcuţi în apele internaţionale]. E foarte sigur pe el şi această impetuozitate de stil îi vine din adâncul zestrei sale naturale, localizată în pantaloni, bogăţie pe care şi-o mai aşază cu mâna din când în când, de teamă să nu cumva să scape vreo uitătură piezişă la fetele de la coadă. Miroase! Şi el mâncarea, şi noi pe el… 
  Cum coada de care vorbesc era formată din prea multe persoane şi cum după privire, nu părea să ştie a număra aşa mult fără uriaşe eforturi intelectuale, băietul “rupe rândul” în două şi îşi ia o tavă pe care îşi aruncă plictisit câteva kile de friptura, cartofi prăjiţi şi două ciorbe. Apoi, dezinvolt, cu un obraz grosier, se apucă să ne arate ceafa de porc [mă refer la friptură, desigur] nouă, celor peste 20 de inşi cantitate neglijabilă care, culmea tupeului, stăteam la aceeaşi coadă de vreo 15 minute.
 Mă uit în stânga, pace şi prietenie! Mă uit în dreapta, linişte integrală. Nu tu mucles, nu tu alo, domnu’, v-aţi băgat în faţă! Ciudat, zic în gând, oi fi eu singurul lezat în amor propriu. Dar, nah, dacă nu sunt sigur în privinţa celorlalţi, hai să mă lămuresc suplimentar. Trag aer în piept, zic Doamne-ajută! şi fac un pas spre posteriorul ipochimenului ca să îl bat pe umăr.
 “Ştii, îi zic, dacă ceilalţi nu şi-au exprimat explicit această dorinţă, eu, unul, te-aş ruga să mă respecţi şi să te aşezi la rând ca toată lumea!”
 Buimăcit, nevenindu-i parcă să îşi creadă urechilor, pachidermul întoarce cele 120 de kile + şi îmi răspunde gâjâit la întrebare, cum altfel, decat cu o altă întrebare: “Care e problema ta, bă?”
 “Păi, zic eu, politicos şi manierat , mi-ar fi plăcut să mă respecţi aşa cum te respect şi eu pe tine şi pe ceilalţi şi aşa cum toată lumea stă civilizat la rând, să stai şi tu. Astfel, ai avea asigurat respectul tuturor, inclusiv al meu!”
 “Bă, păi atunci respectă-mă, bă, că e dreptul meu de cetăţean european!” – zise omul hăhăind ca Băsescu la televizor întoarcându-se către tava cu alimente pe care se pregătea să o bage la bârdihan. Ceafa groasă de porc bine rumenită îşi continuă imperturbabilă traseul prestabilit, ca şi cum nimic nu se întâmplase, în aceeaşi linişte grea şi apăsătoare care mă înconjurase încă de la apariţia eclipsei.
 Preţ de câteva secunde, mi-am dorit mai mult ca niciodată să fiu preşedintele României, şi să mă pot exprima liber, marinăreşte. Ceva însă se rupea în interiorul meu, cel educat în spiritul toleranţei şi civilizaţiei de orientare pro-europeană, multiculturală şi multilingvistică. Şi mi-am dat brusc seama cât de greu este să fii preşedintele României şi ce înseamnă responsabilitatea imensă pe care acesta o poarta pe umerii săi, în faţa poporului din care şi eu şi cetăţeanul cu faţă de ne-european sadea facem, nu-i aşa, parte. Cu siguranţă că, dacă ar fi fost în locul meu, în faţa individului cu pricina, preşedintele ar fi exprimat fără ezitare părerea majorităţii românilor de la coada din cantină: “Cât era de agresiv ţiganul ăla împuţit!”.
Ce mai contează că tot el, preşedintele care face periodic băi de mulţime, are parte alături de oamenii civilizaţi cu faţă de european sadea ca mine şi de dintr-ăştialalţi, europeni nesimţiţi? Să se spele cu noi toţi pe cap, dacă-i convine!
[4.06.2007]

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro